„Seniorul” – „la Coca”

(Romy Schneider si Philippe Noiret in filmul Le vieux fusil (1975) de Robert Enrico)

Localul pe a carui firma scria „Cafenea-ceainarie” era, in jargonul minimal al celor din vecinatate, „la Coca”.

Pentru „Senior” era un refugiu. Ii fusese la inceput locul unor vizite facute asa, intr-o doara ca apoi sa-i devina liman zilnic, mai ales seara, dupa ce multa lume se retragea acasa. Sorbea indelung ceai, citea si arunca, rar, priviri scurte spre televizorul agatat deasupra tejghelei.

Dupa un timp, Coca pusese sa vopseasca peretii cafenelei in culori diferite, dar tandre. Pe tavan, un nepot al unei verisoare, student de la „Pictura”, schitase in linii foarte subtiri siluete de pasari exotice. „Dupa ce mai adunati ceva banuti, sa cumparati canapele pe care sa le tineti invelite in matase japoneza” – i-a spus intr-o seara „Seniorul” Cocai, poate mai mult ca sa aiba prilej sa i se uite mai mult de o clipa in ochi.

Salonul cafenelei era luminat de becuri disimulate in globuri mari de sticla colorate, care intr-un roz fin, care intr-un verde suav sau un albastru pal. In prima seara cand a observat elegantele surse de lumina, „Seniorul” cu ochii atintiti indelung in ochii Cocai i-a spus zambind discret: „Imi mangaie privirea dulceata voluptuoasa a luminii pe care ati instalat-o aici cu atata gust! Va trebui de acum incolo sa cobor la dumneavoastra in frac, cu un crin alb la butoniera!” Coca a ras, rezervandu-i de atunci „Seniorului” o anume candoare in privire.

Cand avea ragaz, pentru ca se rareau clientii si cei cativa din cafenea nu o sacaiau solicitandu-i bineinteles ceai sau cafea sau te-miri-ce, Coca se lasa intr-un fotoliu, in apropierea tejghelei si fuma o tigareta, abia atingand-o cu buzele ei carnoase si pufoase. Atunci, „Seniorul” nu mai arunca priviri rare la televizor, ci se uita la ea cat ii permitea discretia de indelung, evitandu-i politicos privirea, dar masurandu-i in graba, nu doar rotocoalele de fum, ci si rotunzimile trupului. De altfel, Coca era rezervata in gesturi, sobra. Impunea evident regula din toate muzeele respectabile: „priveste, dar nu atinge!”

„Seniorul” isi repeta deseori, bineinteles fara glas, gandul care i se tesuse in minte cu destui ani in urma, ca avea norocul de a nu se plictisi cu sine, nici chiar atunci cand trecea prin crize de dezgust, dar ca fusese nevoit, ca atatia altii, sa ucida in sinea lui, de atatea si atatea ori, dorinta, tocmai dorinta! – unicul „vas” (cupa de cristal, cana de argint, galeata de aur) care continea fericirea autentica. Era insa altminteri mereu dispus sa isi deguste existenta, descoperind in ea, cat de marunte, prilejuri de bucurie, de savoare! Nu i s-a intamplat niciodata sa aiba un esec asa de mare incat sa se considere ruinat. Ii era suficienta starea materiala si putea sa-si permita cele cateva distractii preferate, lectura, auditia muzicala, ceaiurile aromate. Avea experienta dobandita prin exercitii indelungate si numeroase de a se multumi cu voluptatea intrerupta – de altfel delicatesa suprema a spiritului si a nervilor.

Inainte de a fi implinit treizeci de ani, fusese desigur altfel, pentru ca era coplesit de dorinta. Ajunsese la varsta la care sorbea alene ceaiuri din plante si prefera sa adulmece aroma lichiorurilor sau pe cea a cafelelor, in loc sa bea lichior si cafea. Din afara, oricui ii era greu sa ghiceasca daca „Seniorul” ajunsese la un grad straniu de inalt, fie al perversiunii, fie al rafinamentului aristocratic.

Anunțuri

Un gând despre &8222;„Seniorul” – „la Coca”&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s