ISPITITOAREA

 

Tu! Cu gura ta! Cu ochii tăi!

Cu însuflețirea ta febrilă!

Cu privirea ta mereu întrebătoare și mirată!

Cu fiecare silabă pe care o strigai,

mi-ai spus să te cuprind cu brațul.

 

Și te-am cuprins.

Și te-am întrebat dacă ți-e frig.

Și ai gângurit că nu-nu-nu, topindu-ți

silabele într-un tremol îmbietor,

pe care l-ai întrerupt urlând

să te strâng tare-tare-tare.

 

Tu! Cu gura ta!

Mi-ai primit sărutul. Cu gâtul tău

întins spre un punct cardinal înalt și incert

mi-ai primit buzele și limba

până-mprejurul urechilor tale.

Da! Cu urechile tale! Ai ascultat plesnetul

mărunt al limbii mele pînă spre umerii tăi,

alunecând pe gâtul tău intins

spre un punct cardinal înalt și incert.

Și apoi tot tu! Tu cu mâînile tale!

Și eu cu mâinile mele,

tu, cu trupul tău și eu cu trupul meu,

tu și eu cu trupurile noastre,

cu gurile noastre, cu însuflețirea noastră…