Ces humeurs bouleversantes, le sang, le sperme et les larmes.
(Jean Genet, Querelle de Brest)
Poetul francez Paul Valéry a scris arar despre inima lui, dar a făcut confesiuni mai precise: „mi-am expulzat aşa de preţioasele mele lichide intime, sângele, sperma şi lacrimile.
Pentru el, încercarea de sinucidere ar fi fost ca o libaţie a unei părţi din sângele său, o revărsare a unui fluviu intern spre oceanul lumii. Nu a ajuns totuşi să se sinucidă, dar se pare, îşi înfrânsese frica de moarte.
În cazul spermei, pofta inimii lui se manifesta ca o presiune, o iritare şi o acumulare a dorinţei senzuale. Ajungea să facă ofrande în neant, înainte să adoarmă: „nu îmi ejectam pentru nimeni, pentru nicio persoană, lichidul meu preţios. De aici, un cântec intraductibil în română, dar care în franceză e ameţitor: „Océan, Au néant, Onan…” Qui voulut ta perte, ô liqueur!” Povesteşte poetul că deodată, în somnul lui, au apărut imagini aşa de puternici, încât a ţâşnit din el o parte fierbinte din spuma lui intimă. Se sinţea a fi jucăria, scula senzaţiilor intime proprii. I s-a dat să aibă parte de o asemenea ejaculare mai mult sau mai puţin voluntară, mai mult sau mai puţin consimţită.
Lacrimile îi izbucneau, când se golea de secreţiile proprii, suferind, plângând aşadar.
Această pierdere de substanţă intimă, ca o dăruire de/din sine, pecetluieşte pactul magic dintre om şi natură.
Expulzările, hemoragii, ejaculări, scurgeri sunt, aşa cum ni se înfăţişează din versuri şi note, semne de singurătate. Ele confirmă gândul glumeţ al lui Woody Allen
că singura problemă a masturbării ar fi aceea că nu permite întâlnirea de persoane interesante.
Cafeneaua insinguratilor 